Generatia bunicilor neimplicati?

Nu e atat de general cum suna in titlu, sunt foarte multe exceptii, dar din pacate vad prea multe exemple in jurul meu de bunici foarte detasati si neimplicati.

Am multi prieteni (sau cunoscuti) cu copii. Cei care au copii stiu cat de grea este meseria asta. Cea mai epuizanta din lume, si in acelasi timp cea mai frumoasa. E incredibil, nu cred ca exista o alta meserie il lumea asta care sa fie atat de … complexa. Care sa scoata din tine atat de multe sentimente si stari complementare. Dar…voi parintii stiti asta, nu mai mai explic in detaliu despre acest ‘job’ fantastic.

c5b0a3cfd1c9a74ff187d4515bc6608aEu ma simt binecuvantata si fericita sa am 3 copii fantastici: sanatosi, cu personalitate (stiti ce inseamna), creativi, incapatanati, dragastuosi, mofturosi … minunati. Dar nu inseamna ca nu am momente cand as pleca din casa in secunda 2 ca sa iau o gura de aer (si nu imi trebuie mult aer), sau nu am momente cand as arunca cu ceva (casant) intr-un perete. Oho… multe momente de frustrare, de oboseala… de ‘prea mult’, si, bineinteles momente cand simt ca as putea sa explodez de fericire, ca nu mai incap in corp, ca dau pe afara…imi dau lacrimile la un gest nou al bebelusului, la o imbratisare sau pupic de drag de la cei mari. Din nou…stiti voi drage mamici (si tatici).

Dar, vad in acelasi timp la oamenii astia dragi care se numesc parinti, (parinti de copii mici ca ai mei), vad in ei chinuiala asta, oboseala, si in acelasi timp resemnarea. Mame, mai ales, care se vede pe ele ca sunt ‘chinuitele pamantului’. Atunci, imi vine in minte intrebarea: dar bunicii? Bunicii, unde sunt? Unde sunt parintii acestor parinti tineri, care se lupta cu iesirire rebele ale copilasilor lor (pentru ca vor sa ii creasca liber, nu vor sa le aplice ‘bataia rupta din rai’ care sa ii puna cu boticul pe labe), se lupta cu noptile nedormite si mesele in care impaca ‘capra cu varza’ in loc sa manace si ei un pic? In anii astia cand ar avea mare mare nevoie sa ia si ei o pauza, sa vina mama ei si sa zica: mai poti mama? Hai, iesi si tu afara la o cafea o ora, sau la o plimbare in parc (sau padure). Sa vina sa stea cu copiii, ca tinerii parinti care nu mai au timp de relatia lor sa iasa la un film sau la un suc, sau la ce vor ei, frate, la ce vor ei…. fara sa se simta judecati in vreun fel. Pur si simplu o mana de ajutor NECONDITIONAT.
Unde sunt acesti bunici? De ce nu isi dau seama ei cat de tare ar avea copiii lor de asta? Pentru ca ei nu au avut aceste nevoi ca si ei, ma intreb? Ei si-au luat rolul de parinti mai in serios? Oare? Unii da stiu sigur ca asta este, si din cauza asta nu pot sa inteleaga aceste nevoi ciudate ale tinerilor: auzi tu, sa iesi in oras… cand ai copii.

c20eb6e842a97f8c9fdec43eaa5d037dAlta categorie de bunici, sunt acei bunici care au experienta zero (0) cu copiii. Asta pentru ca nu ei si-au crescut copilasii cand erau mici, ci parintii lor. Asa ca acum, sunt cumva in afara povestii, vin in vizita si te intreaba: de ce tipa copilul asta asa? De ce nu mananca? De ce nu vorbeste cu mine? De ce tipa? De ce plange? De ce nu sta la mine in brate?
Pentru ca esti musafir, draga bunicule, din cauza asta nu vorbeste cu tine. Practic, esti un strain pentru el, e normal sa nu vorbeasca, pana nu va imprieteniti. Daca ai calitati de ‘parenting’ si de strambi de cateva ori la el si faci ca pisicuta sau catelul… adica te duci un pic in lumea lui, ai sanse ca copilul sa te accepte mai usor. Ori daca, tu te astepti ca copilul sa te iubeasca si sa te accepte pentru ca porti titlul de bunic, atunci… poti sa astepti mult si bine, si sa ai si toata iubirea din lume. NOT.

Mai sunt bunici care te ajuta, dar…mai bine fara ajutorul lor decat cu tot ce vine acest ajutor la pachet.
De ce faci asa? De ce nu faci asa? A, pai nuuuu, asaaaa. Asaaaa. Si asaaaa. E obraznic copilul, cu tine! Cu mine nu, ca-l pun repede la punct. Sau: nu baga in gura. Nu pune mana. Nu fa asa. Fa asa. Mananca. Ia si manca. Bea. Manca. Nu-ti da caciula jos. Pune-ti sosete. Si papuci de casa. Nu pune mana pe geam, ca faci urme.
AAAAAAAAA. Si atunci ce faci? Te chinui tu…  mai bine fac asa cum stiu eu decat sa iau tot acest pachet pentru cateva ore de ajutor. Si nu e de judecat, nu ma intelegeti gresit. Omul atata poate, atata face, de cele mai multe ori fara sa isi puna prea multe probleme. Doar ca, nu merci, las’ ca pot eu.

Sau bunci care vin repede in vizita, care sunt pe picior de plecare de cand au intrat in casa. Stau 30 minute, o ora, si pleaca la casa lor sa isi gateasca friptura preferata. Mai suna baiatul (fiul) din cand in cand sa il intrebe cand vine el in vizita pe la ei… a uitat de ei?

5ccc1b99aaf7297c3740cefd3df928e0Imi povesteste o prietena, ca i-a rugat pe parintii ei sa vina sa stea cu copiii intr-o seara cand ei voiau sa mearga la un concert. Vin, dar apatici, usor ofticati. Vin, asa cu un picior tarat in spate…mai ca ar pleca decat ca ar veni. Intra in casa si zice mama nemultumita fica-sii: da sa sti ca si noi vrem sa iesim in oras…ca si noi suntem tineri! :) )))) Bine mama, merci ca imi faci seara minunata. Ca ai atata tinerete si vlaga in tine si eu te inchid in casa asta cu ‘monstruletii’ mei. Sa ma scuzi, si alta data o sa ma gandesc de 17 ori inainte sa te mai chem, ca poate ai planuri.

Scriu si comentez pentru ca mi se pare cumva nedrept pentru oamenii astia care au avut curaj in lumea asta sa faca copii, care ii cresc si isi asuma (foarte multi dintre ei) sa ii creasca frumos: fara certuri (prea multe) si batai, sau pedepse si recompense. Oameni care isi consuma mult timp si energie in dezvoltarea lor personala si vor sa fie parinti mai buni pentru copiii lor, si CHIAR au nevoie de ajutor de la familie, de la parintii lor. Ajutor si sustinere fara reprosuri si santaje emotionale. Nu familia ar trebui sa fie cea care este aproape? Cum e?

Si mai e ceva: un bunic echilibrat, intelept, cu viata asezata are un rol foarte important in viata copilului. Este foarte fain ca un copil sa se aibe un alt exemplu de om adult, implinit, in afara parintilor lui. Aportul pe care bunicii il pot aduce in viata copiilor este extrem de mare si important.

Nu vreau sa zic ca parintii nostrii nu sunt buni. Ca nu au facut bine ce au facut cu noi. Stiu ca au facut foarte multi dintre ei tot ce au putut, unii si mai mult de atat. Ne-au crescut asa cum au putut ei mai bine, cu resursele pe care le-au avut. Suntem ceea ce suntem astazi datorita lor, si le multumim. Este doar o observatie, un semnal de alarma, cumva.

46a152c7a69b94086fb0ee0b6c5a33d3Am cunoscuti si bunici minunati. Absolut minunati. Care sunt mai deschisi decat copiii lor, care se daruiesc si investesc multa iubire si daruire in relatia cu nepotii lor. Respect aceasta trezire in ei, aceasta daruire. Ar fi frumos sa ne acceptam unii pe altii, cu bune cu rele, sa ne daruim un pic mai mult si sa ne respectam reciproc. Sa respectam diferentele de viziuni si sa oferim din energia noastra atat cat putem, fara reprosuri si asteptari.

 

Am cautat pe net sa vad daca mai sunt articole pe tema asta.
Am gasit: http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/bunicii-pot-fi-egoisti-2137725

Posted in Copii | Leave a comment

Presiune sociala la copii

M-am hotarat sa sciu acest articol pentru ca sufar. Sufar sa imi vad copiii afectati de ce spun oamenii despre ei, ce sun ceilalti copii, ce spune tanti Gabi (vecina) si dorinta lor de a fi acceptati de prietenii si colegii de la scoala desi au numai 6 ani (respectiv 5 ani, surioara).
luca par lung  Baietelul nostru in varsta de 6 ani si jumatate a inceput scoala anul asta. Pana acum o luna a avut par lung, pentru ca asa si-a dorit el… probabil si dintr-o concurenta cu sora-sa de 5 ani (care isi doreste par lung paa la pamant). Avea par lung, pana la umeri, drept (ziceai ca e intins cu placa). Des si lucios. Frumos par ! :)

L-am intrebat de mai multe ori in ultimul an daca nu vrea sa il tund. Am si insistat sa il tund de cateva ori, dar fiind foarte vehemnt in hotarare l-am lasat in pace. Si-l purta prins cateodata, dar de cele mai multe ori era desfacut. Bineinteles ca, traind in Romania, unde oamenii sunt obisnuiti cu lucrurile alb sau negru, toti oamenii ii ziceau fetita. E frumos, avea parul lung, gata, toata lumea il numea fetita. Se imbraca cu haine 100% de baietel, se poarta ca un baietel: alearga, se catara, vorbeste, se misca ca un baietel dar toata lumea ii spunea fetita. Fetita pentru ca avea parul mai lung. El le raspundea tot timpul ca nu este fetita, este baietel cu parul lung.
Asta parea sa ii fie suficient ca sa rezolve neintelegerea. Nu parea ca il deranjeaza desi procentul de oameni care in incadrau in sectiunea fetita este si ramane ingrijorator pentru mine…din 100 de oameni, nu exagerez, dar 99 ii spuneau fetita. Cred ca in ultimii 3 ani (cat a avut parul lung), 5 persoane necunoscute si-au dat seama ca nu e fetita, ci baietel cu parul lung (oameni, care ii apreciau ‘stilul), in rest…fetita.

De cand a inceput scoala, a inceput sa se schimbe treaba. La scoala aceeasi chestie: copiii ii spuneau ca e fetita, pentru ca are parul lung. Probabil au facut misto de el cativa, desi dupa o luna de la inceperea scolii toti stiau ca e baiat in toata regula cuvantului. Intr-o zi, dupa ce doamna de la caserie l-a chemat la ea si i-a spus incet la ureche ca are o surpriza pentru printesa….a fost prea mult!!!
Mi-a zis in masina ca mergem acasa si vrea sa il tund. GATA! S-a saturat sa ii spuna toata lumea ca e fetita si sa rada copiii de el.

HOPA. Asa am aflat ca de o luna, de cand a inceput scoala a avut aceasta tensiune: copiii radeau de el ca avea parul lung. Am ajuns acasa, si fara comentarii, l-am tuns. L-am mai intrebat o data daca e sigur ca isi doreste asta, a raspuns clar si tare ca DA, asa ca l-am tuns. Nu foarte scurt, dar freza de baietel. Am inteles ca inca mai exista un baietel (care e tuns foarte scurt) la scoala care ii spune in continuare ca e fetita.  Cu tot cu noua freza.

Acum trei zile, de cand a inceput sa ninga, i-am dat caciula lui de ren (cu cornite si urechi de ren) pe care a purtat-o in ultimii doi ani fara probleme fiind foarte mandru ca a primit-o de la unchiul din America. A luat-o prima zi la scoala, a doua zi nu a mai pus-o in cap, si mi-a zis ca nu vrea sa o mai poarte. L-am intrebat de ce… nu a vrut sa imi zica, dar, am aflat mai apoi ca au ras copiii la scoala de caciula lui de ren. Nu am insistat sa si-o mai ia, a plecat linistit, a 2-a zi, cu un fes portocaliu in cap. Un fes portocaliu de-a lu’ taica-su :|

Ce sa spun? TRIST.
Ma intreb cand o sa se schimbe mentalitatea asta la romani. Oare este numai la romani? Eu ma gandesc ca este clar o urmare a comunismului, in care toti oamenii erau … nu numai incurajati sa fie la fel, dar si fortati. Toti trebuiau sa arate la fel, sa se imbrace la fel, sa se tunda la fel, etc. Nu erau incurajate deloc ‘sclipirile creative’. Toti o apa si-un pamant. Ce mi se pare si mai trist este ca, asta este stafeta pe care parintii o dau mai departe si copiilor lor. Copiii, ca si adultii, reactioneaza la oamenii care nu sunt ca ei!

Oare cand o sa se termine mentalitatea asta? O sa se termine? De ce ne e frica de oamenii care sunt diferiti de noi? De ce facem ii ridiculizam pe cei pe care nu ii intelegem? Ce e asta? Asta blocheaza foate multi oameni sa fie ceea ce vor sa fie, sa faca ceea ce isi doresc sa faca (atata timp cat u deranjeaza pe altii, bineinteles).

Bineinteles ca poti sa depasesti aceasta limitare, sa nu mai accepti stresurile si limitele altora si sa iti urmezi propria cale. Asta poate fi tema de viata pentru multi dintre noi. Dar, cum sa indrumam copiii sa faca asta? Am stat si i-am explicat de mai multe ori ca nu e important ce spun altii, ca singurul lucru care conteaza este daca lui ii place, sau daca el se simte bine cu anumite haine. Dar, se supara! Se supara si imi spune ca pentru el e important ce zic altii. I-am spus ca pe mine nu ma intereseaza ce spun altii despre mine, ca ma imbrac cum vreau si imi aranjez parul cum vreau. Isi pune mainile efectiv la urechi si imi spune sa nu ii mai spun, ca pentru el e important!

Ce pot sa fac? Cum pot eu sa ii spun copilului meu sa fie el insusi chiar daca copiii rad de el? El isi doreste sa fie acceptat de ei. E normal. Toti vrem asta pana la urma, chiar daca suntem mai rebeli sau nonconformisti. Da, eu pot sa fac selectia la oameni mai usor, dar el nu poate sa faca asta. E la inceput de drum, la inceput de ”integrare in social”. E greu pentru el sa fie atat de radical. Nu poate deocamdata.

Ce pot sa fac este sa am rabdare si sa fiu mereu alaturi de el. Sa il ajut, sa il fac sa se simta acceptat si iubit acasa, si sa il sfatuiesc cum pot eu de bine in tot drumul lui. Ma doare sufletul? Da. Ma doare sa vad cum renunta la ceva ce ii place de dragul acceptarii. Ma doare sufletul ca nu suntem deschisi sa acceptam oamenii ASA CUM SUNT EI.

Posted in Copii | 1 Comment

Viziunea mea, cauza noastra.

De ce am inscris Scoala Democratica ca o cauza la Brasov Heroes​ ? De ce ne prinde bine ajutorul comunitatii si al oamenilor carora le place ideea si vor sa o sustina? O sa incerc sa detaliez un pic despre ce este vorba, mai exact. Cum a pornit proiectul. Care sunt nevoile. Care sunt provocarile.

Scoala a luat fiinta, in primul rand, datorita unei nevoi. In primul rand nevoii unor parinti care isi doresc o educatie mai buna, sau, o evolutie complexa pentru copiii lor. Eu sunt unul dintre acesti parinti, si am sa scriu din punctul meu de vedere, bineinteles (nu ca as putea sa scriu din punctul alcuiva de vedere).

Imi doresc o educatie care sa tina cont de mai multe aspecte: sufletesc, emotional, intelectual si fizic. Nu urmaresc o evolutie pur tehnica: copilul sa stie tabla inmultirii, sa stie geografie sau istorie. Nu astea sunt aspiratiile mele cele mai inalte.

Imi doresc ca, in final, copilul meu sa fie un OM echilibrat, curios, jucaus, deschis, sa stie si sa poata sa spuna NU, sa nu ii fie teama sa incerce lucruri noi, sa aibe dorinta sa invete lucruri noi, sa fie sincer cu sentimentele lui. Da, sa iubeasca sa citeasca, sa calculeze usor, sa poata sa fie disciplinat (atunci cand este nevoie), sa poate sa isi calculeze riscuri, sa stie sa isi asume o responsabilitate, sa poate sa respecte dead-linuri. Sa ia decizii, sa stie sa lucreze in echipa, dar sa poata sa duca la final un proiect si singur.
Sa se bucure de acest drum fascinant al descoperirii lumii (si detaliile ei). Sa afle povestea altor oamenii, a altor secole: istoria, ca poveste (nu sa memoreze ani si date exacte pe care le uita dupa 3 zile). Cam asta imi doresc eu sa se intample in acesti ani ai scolii. Anii dezvoltarii lui, apoi a transformarii din copil in adult.

Cum as putea eu sa imi doresc ca copilul meu sa stie toti muntii din Romania (pe de rost), sa stie in ce an a fost batalia de la Miraslau (am dat exemplul asta pt. ca mi-am petrecut copilaria pe o straduta cu numele Miraslau :) ), sau sa stie integrale (pe care sa nu inteleaga exact la ce ii vor folosi in viata). Nu spun ca fractiile sunt gresite, daca el o sa fie pasionat de matematica si vrea sa descopere lumea cifrelor…foarte bine, excelent, dar sa nu fie asta un stres pentru el (cum a fost pentru mine).  Eu, Estera, nu as putea sa imi doresc vreodata asta de la anii copilariei copiilor mei. Imi mai doresc sa invete limbi straine ( contact direct si cu voluntari veniti in scoala din diverse tari), sa experimenteze muzica, dansul, teatrul, inotul, jocul liber. Mai important pentru mine ar fi sa reuseasca sa fie responsabil pentru deciziile pe care le ia, nu sa ia premiul 1 la olimpiada pe tara.

Pornind de la ce ma motiveaza pe mine, si nu numai pe mine, ci si pe ceilalti parinti care sunt in ‘barca’ cu noi, s-a intamplat ”neaintamplatul” sa dam si de omul care sa stie cum se face asta si care a trait (si muncit) intr-o scoala democratica (din Germania). Cum se zice in marketing: s-a intalnit cererea cu oferta, sau mai romantic spus: visul (in practic, si nevoia) unor parinti cu visul unui profesor.

Aceasta a fost scanteia!

Dar, ca sa iasa fum trebuie sa fie foc, nu numai o scanteie. Si apoi focul… focul trebuie intretinut. Asa ca, cativa oameni curajosi au pus mana de la mana si au inchiriat o casa goala (cu o gradina mare) in care sa se intample treaba asta si magia invatarii blande.

Mai exact, si mai pragmatic: cheltuielile sunt impartite intre parinti (cu obtiunea ca fiecare familie plateste dupa posibilitati). Baile au fost refacute din donatia unuia dintre parinti cu munca a mai multor parinti (si prieteni, sustinatori ai proiectului, multumim Nae).
Mobila a fost construita partial din ce bani s-au strans cu manutele noastre. Materialele sunt facute, la fel de mainile parintilor si a prietenilor. Gradina a fost cosita de noi… si tot asa. Cei care sunt implicati o fac in mod voluntar din timpul lor, de dragul copiilor si al maretiei proiectului.

Cand am vazut primul documentar despre o scoala democratica (din Danemarca) m-am entuziasmat foarte tare si stiu ca i-am spus lui Victor ca, cam asa ar trebui sa arate scoala copiilor nostrii. Apoi am intrat pe Wikipedia sa vad in ce tari exista scoli democratice. Am aflat ca sunt peste tot in lume: Anglia, America, Belgia, Suedia, chiar si Ungaria, Polonia si mai nou si Bulgaria. In Romania… NOT. A incoltit ideea: hai sa facem. Trebuie sa facem. Apoi, s-a creeat si cadrul. Apoi, a venit si omul (cu experienta si solutii) si …TA-NAM, magia s-a intamplat!!!

Acum, trebuie sa o ducem mai departe. A fost pornita. Credem ca nevoia unei astfel de scoli este mare in comunitatea noastra, in Brasov, dar si in tara. Ne dorim sa transmitem o noua vizune asupra educaţiei, de aceea vom organiza periodic workshop-uri pentru parinti si profesori. O zi pe lună o vom dedica tuturor copiilor care vor sa înveţe ceva nou, o zi in care vor avea ocazia sa vada ca învaţarea se poate face diferit, fără constrângeri, într-un mediu în care fiecare copil e respectat.

Sistemul ‘clasic’ de invatamant este asa cum este, toti stim care sunt bubele acolo, dar noi vom continua visul nostru. In practica, asta inseamna munca, dedicare si nu in ultimul rand cheltuieli.
Avem chirie de platit, salariile dascalilor, incalzire, transport, etc.
Trebuie sa avansam cu amenajarea locului: mobilier, materiale educationale, o solutie pentru transport, dar si detalii de genu covorase (dragute), cani si farfurii.
Imi este clar ca partea financiara este una din provocarile noastre. De aceea suntem aici. De aceea am inscris proiectul nostru la Brasov Heros si ma adresez oamenilor care ma cunosc si care inteleg frumusetea proiectului, dar si nevoile din spatele lui. Este un proiect 100% non-profit, sustinut deocamdata doar de parinti si prieteni (multumim Mircea) care are nevoie mare de ajutor financiar si din exterior, ca sa poata sa evolueze frumos.

Daca vrei sa ne sustii, poti sa ajuti cu orice suma incepand de la 20 de lei (cat doua cafele bune la Cefeteca). Cred ca puterea noastra impreuna poate sa faca diferenta. Daca 10 prieteni doneaza 20 de lei, facem un raft de lemn super fain in scoala, si… povestea merge mai departe. Aici este linkul daca vrei sa faci o donatie.

Cam atat acum. Cu mult curaj mergem inainte. Fie sa intampinam cu energie buna toate provocarile si sa facem ce este mai benefic pentru copiii nostrii.

Cu voie buna,
Estera

…si cum spunea o artista cunoscuta: “Don’t forget to play!!!”
:)

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Doctorii si afacerile lor

Am o noua suparare. Am vrut ca blogul  acesta sa fie unul pozitiv, sa scriu despre ce mai fac cu micutii sau ce am mai descoperit interesant, dar se pare ca experientele negative ma determina sa scriu mai des. Din pacate. Deocamdata, scriem despre ce ne doare.
Ana mica are de aproape o luna o alergie pe tot corpul care o supara foarte tare, se trezeste in fiecare noapte de cateva ori si se scarpina TARE, tare, ma pune sa o scarpin si eu, se enerveaza… e deja foarte iritata. Am fost deja la patru doctori in speranta ca o sa gasim o solutie BUNA. Prima doctorita pediatra, de la o clinica privata (doctorita noastra homeopat nu putea sa vina sa ne vada zilele acelea) ne-a spus ca este o dermatita de contact, a reactionat la ceva cu care a intrat in contact (detergenti, sapun, praf, etc.). Ne-a dat o solutie mentolata si niste picaturi care ii inhiba senzatia de mancarime. I le-am dat timp de 7 zile si nu am vazut sa ii treaca. Am apelat la doctorita noastra pediatra homeopat care ne-a dat remedii homeopate. I le-am dat si pe acestea, s-a ameliorat problema vizibil, dar inca are mancarimi foarte mari mai ales noaptea. Am zis ca poate trebuie sa mergem la un specialist, la un doctor dermatolog.
Am fost la un doctor dermatolog din oras cu referinte. Se uita la ea, de pe scaun (nici macar nu s-a ridicat sa o vada de aproape) sau sa puna mana pe piele sa vada cum e textura (grunjoasa) si zice: “stiti cum facem mai copii? Va bag intr-un sudiu, al unei companii din Franta a caror produse sunt de top si vedem cum reactioneaza fetita. Este exzema atopica, este clar, trebuie hidratata pielea bine, iar aceasta crema este exact ce are nevoie copilul.” I-am explicat ca incercam sa folosim produse naturale, ca le fac masaj cu ulei de masline virgin si ulei de susan sau migdale, ca ne ferim de creme de corp care au si alte porcarii, dar el o tine pe a lui. Imi zice: cu ce o dati? Cu ulei de masline? A, nu, nu, nu e bine, piele trebuie HIDRATATA, nu ii dati cu ulei. Crema ACEASTA este ceea ce are nevoie ea. Ne da sa citim informatia referitoare la studiul fantastic, care de fapt era un test pentru o noua crema care urma sa fie introdusa pe piata. Erau doua creme, una cu substanta activa (pe care nu o mentionau) si una fara aceasta substanta (placebo), iti dadeau una dintre ele fara sa sti care, iar dupa o perioada de folosire declarai reactiile. Ne sfatuia dragul de el, ”ca pe copiii lui” ne-z zis, sa fim cobai pentru aceasta firma. Sa fim cobai, cand fetita are 2 ani, are mancarimi mari, este acuta problema… dar el era pe ‘filmul’ asta si nimic nu l-a putut scoate. Bineinteles ca nu am acceptat, am platit consultatia si am plecat.

Ma intreb: nu ar trebui oare interzise relatiile acestea directe intre firmele producatoare de medicamente si doctori? Nu este posibil ca un doctor sa-ti dea un tratament pe baza contractelor semnate cu diverse firme producatoare. Un doctor ar trebui sa-ti dea tratamentul de care ai nevoie, care este potrivit pentru tine, nu produsul pentru care a semnat un contract. Stiu ca doctorii se duc la seminarii platite de firmele producatoare in diverse tari unde sunt convinsi sau sfatuiti sa recomande produsul firmei “Z” pacientilor lui. Doctorul tocmai se intoarce de la un seminar platit in intregime in America (sau Germania), tu te duci la el cu problema ta si cu increderea ca te duci la un specialist, iar el te sfatuieste ‘ca pe propriul copil’ ca ACEST medicament este nemaipomenit si ca nu trebuie sa te indoiesti de el. Ba da, ma indoiesc si de produs si de integritatea ta, ca medic, cum sa nu ma indoiesc? Cum sa am incredere ca EXACT produsul asta cu care ai tu treaba este ceea ce am eu nevoie? E aberant.
Am mai vazut ca unii doctori te trimit la anume farmacie cu care are el contract, iti da reteta brand-uita iti spune ca daca iei de la acea farmacie ai reducere de 10%. Ok, am reducere de 10% dar are si el are, implicit procent. Asta nu m-ar deranja neaparat daca sunt sigura ca produsul pe care mi l-a prescris este sigur ce am eu nevoie, Dar daca am nevoie de un produs, o crema, produsa de o firma care nu lucreaza cu farmacia de la care ai tu retete? Imi dai ceva similar, de la o firma cu care farmacia ta lucreaza doar ca sa-ti iei tu procent? Cam asa functioneaza. Nu e bine. Ar trebui ca doctorii sa fie numai ‘in slujba’ oamenilor, sa fie direct interesati sa vindece omul, sa-l sfatuiasca sincer ce are nevoie, nu sa fie ‘setat’ pe ce trebuie el sa vanda. E foarte rau sa fie asa, si ar trebui ca chestia asta sa se opreasca.

Posted in Experiente | 1 Comment

Prima zi de gradi si cum am vrut sa adoptam o pisica.

Astazi am dus copiii prima zi la gradinita. Casa arata impecabil, este cald, miroase frumos, mobilierul din camera lor este din lemn, esarfe colorate, frunze uscate si bostani, oameni calzi si foarte deschisi catre comunicare si foarte relaxati si pozitivi. Exact ce cautam. Mi-am dorit atat de mult asta incat … s-a intamplat…din seria ‘ai grija ce iti doresti’. Sunt extrem de multumita!!!!! Imi place educatoarea cu fusta lunga si margele la gat, care iti spune: ”cum simti”. “Vrei sa ramai cu copiii, sa ii vezi? Cum simti. Crezi ca e mai bine sa ii lasi, ok, cum simti.” Totul e bine si calm. I LOVE IT.

 

pisiOk. Am lasat copilasii acolo si ne-am gandit ca ar fi frumos, ca dupa prima zi de gradinita sa vina acasa si sa gaseasca ceva ce iti doresc foarte tare:  O PISICA !!! Ne-am tot gandit daca este momentul sa luam o pisica, Victor zice ca in momentul asta ar trebui sa ne simplificam viata si nu sa o complicam, dar la insistentele mamei a cedat. Am zis ca cel mai bine ar fi sa sunam la o asociatie de catei/pisici si sa adoptam una care are mare nevoie de un camin. Am oprit masina pe dreapta, am sunat un prieten (Benica) si am gasit un numar de telefon al Asociatia Milioane de Prieteni, Brasov. Am sunat incontinuu dar era ocupat, asa ca am mers direct la adresa trecuta pe site. Am ajuns acolo, o casa frumoasa pe str. Rovine. La intervon: ”cine este?” Ma prezint, ma intreaba cu cine doresc sa vorbesc. Spun ca vreau sa adopt o pisica, si imi deschide. Intru in birou, vorbim in soapta pentru ca un baiat de acoo vorbea tareeee la telefon (la fixul care suna ocupat). Doamna care m-a intampinat imi spune ca trebuie sa sun la alt numar, mi-l scrie pe o foaie, la adapost (nu la birouri). Iesim din casa frumoasa cu birouri (fonduri europene???) si ne retragem in masina sa facem treaba pana la capat. La telefon, o doamna (ca la posta romana) ma intreaba ce doresc. Eu: as vrea sa adoptam o pisica, se poate? Ea: doamna, aici nu avem pisici, doar caini (pe fundal se auzeau cateii). Ii explic ca mi-au dat numarul cei de la asociatie, si ea continua acra: Doamna, nu avem pisici, doar caini, suparata ca am sunat fara sa stiu acest detaliu. OK, ii spun… ea, peste mine: unde doriti sa duceti pisica? Eu: acasa la noi. Ea: unde stati? Eu: in Brasov. Ea: la casa sau la bloc? Eu: la casa. Ea: Unde? Eu: Unde, adica in ce zona? Ea: da, pe ce strada? Eu: ii zic strada (ca si cum ar tine minte)… Pauza. Ea: Doamna, e casa d-voastra sau stai in gazda? :) ))) Ireal, dar continui (Victor pe fundal imi zice sa o las in pace si sa inchid). Ii spun ca stam intr-o casa inchiriata (de 4 ani) si ca ne dorim o pisica. Ea: O tineti in casa sau afara? Eu: in casa. Ea: “Doamna, sa stiti ca cei care dau pisici catre adoptie vor sa stie EXACT unde se duce pisica. Daca nu aveti casa D-voastra sa stiti ca nu trebuie sa luati NICI un animal de companie. Ce o sa se intample cu el dupa 3 luni daca va mutati?”. Nuuuuu. Gata, e prea mult. Respira… ii spun doamnei ca avem doi copii care isi doresc o pisica si ca daca o sa ne mutam din casa in care stam o sa ne luam si copiii si pisica, nu ii lasam in casa. I-am zis ca este suficient, si o sa cautam in alta parte.
Este adevarat? Asa se intampla daca vrei sa adopti o pisica? Nu stiam. Ramane sa cautam o pisica pe strada sau la oameni.

Posted in Experiente | 3 Comments

Vreau sa mananc bine!!!

Da, cu semnul exclamarii pentru ca deja arde. Am inceput sa scriu acest post de disperare, mai mult sa imi clarific nevoiele si dorintele pe tema asta. Ma frustreaza senzatia de foame urmata de o usoara greata cand ma gandesc la ce as putea sa manac. Simt deja ca nu mai pot coninua asa. De foarte multe ori mananc de nevoie, apoi, dupa masa mi se face greata (si nu urmeaza bebe 3). Nu mai am nevoie de gusturi fantastice, nu prea mai am pofte, am nevoie sa stiu ca ca mananc este sanatos si ca imi hraneste intradevar corpul. Ca mancarea pe care o manc este energie pura, si nu ceva care imi ingreuneaza corpul, si automat imi strica zilele (greata si durerei de burta). Vreau sa simt satisfactie dupa ce mananc, si psihic, dar si fizic.
Imi pun problema asta de mai multi ani, am renuntat la carne (mai putin peste) acum vreo 6 ani. Peste manac dar destul de rar. Am inceput sa ne gandim la ideea de a renunta la mancare trecuta prin foc (gatita) in favoarea unei alimentatii care este cunoscuta sub denumirea de ‘Raw Food’ – mancare cruda. Greu. Pana acum nu am facut mai nimic in afara de citit, experimentat de cateva ori, si cateva drumuri la restaurant Raw Food din Brasov. Mi-a placut, cam asta as vrea sa simt dupa ce manac, de fiecare data. Energie. Bucurie. Multumire. Dar cum fac asta acasa, in fiecare zi? Mi se pare extrem de greu, mi-am cumparat multe ingrediente: migdale crude, alune, susan, seminte, fructe uscate. Le-am consumat incet incet, pe langa alimentatia noastra normala fara sa fac prea multe mancaruri fresh. Am hidrratat de cateva ori migdale, am faciut lapte de migdale delicios, cateva pateuri din seminte hidratate si grau incoltit, dar nu foarte des. Nu stiu de unde sa incep, nu am foarte mult timp sa ma ocup NUMAI de asta. Luca si Ana imi consuma multa energie si au nevoie de foarte multa atentie, ei sunt prioritate. Dar, apoi ma gandesc, ca si ei ar beneficia de treaba asta, deci toata lumea ar fi fericita si sanatoasa :) . Mai este si problema financiara, este destul de scump sa cumperi migdale si curmale la 3 zile cu ar trebui probabil sa facem daca am manca numai asta, dar, deja cheltuim o gramada de bani pe mancare de la supermarket care este fara gust de multe ori si aproape la fel de scumpa. Ma gandesc ca daca as reusi sa fiu consecventa in treaba asta, m-as putea organiza mai bine, as cumpara cantitati mai mari, as gasi surse mai ieftine si in final ar fi mai bine decat sa ma duc la plafar sa cumpar cate o punguta din fiecare, si apoi sa ma gandesc ca se termina imediat :) )
Mai este si cealalta problema a legumelor fara gust si stropite cu chimicale care sa gasesc in supermarket. Inca cumparam de acolo iarna, in special. Vara, slava Domnului ca in Brasov mai gasesti in piata tarani cu rosii bune si salata si tot ce vrei, dar nici asta nu sti cat e de sigur. Am citit de curand un articol despre asta, despre minciuna rosiilor romanesti, despre faptul ca si taranii au descoperit substanta ‘magica’ de care abuzeaza, care le fac rosiile sa creasca mai repede decat cele din gradina vecinului. Cel mai sigur este sa ai o sursa sigura, sa sti ca cel de la care cumperi nu adauga nimic toxic in solul in care cresc legumele, dar din pacate noi am gasit inca acesta sursa, dar stiti cum e, daca iti doresti ceva foarte tare apare si omul si solutia. Trimitem dorinta in Univers, apoi incepem sa intrebam in stanga si in dreapta, ca trebuie sa si faci ceva practic dupa ce trimiti mesajul. :)
Ma apuc sa studiez problema mai serios, o sa o iau incet dar sigur de data asta. Am dat un search pe google si am gasit pe site-ul Ligiei Pop (pe care o urmaresc de catve aluni) un articol exact pt mine:

http://ligiapop.com/2011/04/08/primii-pasi-spre-o-alimentatie-sanatoasa/

Vad ca trebuie sa mai fac cateva investitii: Blender mai bun, dezhidrator, razatoare, cateva vase. Baby steps. O iau incet incet. Wish me luck!

Posted in Alimentatie | 3 Comments

Minunatele povesti pentru copii

Am o problema cu povestiile pentru copii. Am remarcat de mult problema dar nu m-a lovit atat de tare… dar acum a inceput sa fie deja foarte deranjant si ingrijoratore. De ce sunt atat de sadice? Sunt SADICE si facute sa arate probabil ‘realitatea’ asa cum este ea, cu viata, moarte, oameni/ animale bune si rele. Dar de ce sa bagam frica in copiii nostri de mici? De ce sa ii programam sa le fie frica de intuneric, de lupi, de balauri si monstrii? Nu trebuie sa ii invatam pe copii sa nu aiba nici o frica?

Scufita rosie: merge fetita in padure si se intalneste cu lupul cel rau. Lupul o mananca pe bunica si apoi pe ea. Vine padurarul si le salveaza si il invata o lectie pe lup, ii baga bolovani in burta si ii cose burta apoi.
Capra cu trei iezi (cea mai sadica): lupul (cel rau, din nou) vine peste iezi in casa (teroare, daca vine lupul in casa noastra?) si ii mananca. Dupa care capra, personajul pozitiv din poveste se razbuna si in fata ‘copilului’ il invata pe lup o lectie, ii face o capcana si in final ii vine de hac: il arde de viu. Ce inseamna asta? Care este scopul povestilor? Sa ii invatam pe copii ca lupii sunt rai si padurea periculoasa? Ca casuta in care stam este sigura daca tinem usa incuiata bine, sa nu intre cineva peste noi sa ne manance? Lucrurile astea pentru cei mici sunt foarte serioase, ei pot fi terifiati de lupul cel rau sau mama vitrega care vrea sa o omoare pe fetita frumoasa si cuminte care canta frumos.
Noi am vazut la Luca efectul. Noi ii spuneam povestile modificate, dar am uitat sa-i spun si mamei mele punctul de vedere, si cand l-am lasat o data pe Luca la ea (cred ca avea vreo 2 ani) i-a spus exact ‘Capra cu trei iezi’, apoi cand a venit acasa mi-a zis sa inchid usa sa nu vina lupul. Dupa o seara de poveste, iata rezultatul. Nu s-a mai intamplat de atunci sa auda povestea, si nu i-a ramas stresu’, sper.
Mai am tentative sa ii duc pe copii la Teatrul de papusi. I-am dus de 2 ori pana acum, si de fiecare data foarte atenta ce poveste urmeaza sa se joace. O data a fost una contemporana cu omuletul alb, a fost un pic plitisitoare dar ok, fara nici un rezultat negativ. Apoi am fost la ‘Pacala in satul sau’, am zis ca poate fi distractiv, cu Pacala. A fost, pe alocuri… dar povestea era tot sadica. Pacala care avea o vaca frumoasa si vecini invidiosi si rai care au hotarat sa-i omoare vaca apoi dat doar pielea inapoi (sadic). Apoi, Pacala, vesel si optimist se duce sa o vanda unora care, nevasta il astepta pe amant cu masa pusa, vine Pacala, ascunde mancarea, vine sotul din ‘delegatie’ mai repede, il minte ca nu are mancare… Pacala o da de gol, vinde pielea si se imbogateste. Vecinii, hotarasc ca trebuie sa-l omoare… il trimit la moara parasita unde vin dracii la el sa-l omoare, scapa (pt. ca era el smecher), se intoarce in sat. Vecinii nu se lasa, hotarasc sa-l arunce in Dunare, sa-l omoare…asta iara scapa….pana la urma ii face sa se arunce ei in Dunare. Gata povestea. Frumoasa? Copii, v-a placut povestea? Daaaaa. NU. Eu zic nu mi-a placut. In afara de atitudinea optimista a personajului, nu a fost nimic bun in poveste. A, si vaca era super draguta, pacat ca au omorat-o. Oameni buni, as zice eu, pe podium… NU e bine!!!  Zic eu, acum fiecare…

Fricile ii ajuta pe parinti si pe profesori (invataori, educatori) sa ii tina pe copii in frau, sa ii controleze. “Nu pleca afara singur ca te mananca lupu”. Rezultatul este ca atunci copilul, saracul nu se duce afara, sta in casa unde ii spui sa stea cu frica sa nu-l manance lupul. Merita oare schimbul? Un moment de liniste pentru tine, si o trauma pentru copil? De ce? Am auzit si in parc mame isterice care le spuneau la copii diverse prostii dinastea de genu: hai o data ca te fura tiganii. “Nu fa asta ca te dau la tigani”. Mie imi vine sa plang cand aud dinastea. E trist, dar asta e. Trebuie sa fac eu ceea ce pot pentru ai mei copii, si sa ma asigur ca nici educatoarele sau oamenii cu care au contact nu o sa-i ‘traumatizeze’ cu povesti sadice. Poate unii considera ca exagerez. Probabil… dar eu NU sunt foarte relaxata cand nu e lumina aprinsa, nici cand ma plimb  noaptea prin padure, nici cand sunt singura in casa (noaptea). Am frici pe care as vrea sa nu le am, m-as simti MULT mai libera daca nu le-as avea, si as vrea ca copiii mei sa fie mai relaxati decat mine, sau decat noi…generatia crescuta cu povesti ‘minunate’.

Posted in Copii | 8 Comments

Aflate si aplicate

Postul asta o sa fie unul deschis. Incerc sa strang informatia care a ajuns la mine in ultimii ani legat de sanatatea copilasilor dar si a noastra, a parintilor. Sper sa reusesc sa structurez informatia frumos pt. a fi maxim de utila mamicilor curioase si dragastoase :)

Colici. Primele 2,3 luni si noi am avut probleme mariiiii cu colicii. Luca plangea, isi strangea piciorusele la burta (ca la carte), i se chinuia fatuca si noi nu stiam ce sa-i facem. La Ana am avut noroc sa ne spuna un prieten drag, care stia de la un nene (care stie f. multe) de o metoda care la noi a functionat foarte bine… am dat-o mai departe si am inteles ca la mai multe mamici a functionat. Este vorba de seminte de: anason, fenicul, chimen si marar rasnite in cantitati egale (2 linguri din fiecare, sa zicem) in rasnita de cafea, amestecate cu miere (sa fie mai usor de luat), pe care le ia mama (care alapteaza) de 3 ori pe zi, sau de cate ori doreste ea (eu luam si de 5,6 ori). Substanta activa din aceste seminte sa duce direct in lapte si este mult mai eficient decat daca i-ai da ceai bebeluslui (eu nu-i dadeam absolut nimic in afara de titi, nici ceai nici apa). Mie mi s-a parut miraculos. Am avut probleme si cu Ana, dar muuult mai diluat decat la Luca.

Un alt lucru bun pe care am reusit sa-l aplicam dupa ce bebele trece de varsta de 8 luni a fost: graul incoltit. Prima masa a zilei, si cea mai importanta a fost ”budinca” de graun incoltit. Noi am facut-o in blender: 2,3 lingrui de grau incoltit cu jumatate de cana de apa sau alt suc natural facut in casa (mar, morcov) + fructe de sezon. De obicei faceam cu mar si banana, sau piersica sau orice alt fruct pe care il aveam in casa. Apoi, mai poti sa adaugi in mancarica minune si alte seminte, dar cel mai sigur dupa ce implineste un an. Acum, ca sunt mai maricei (luca 3,7 si Ana 1,10 ani) le adaug multe chestii bune: susan (facut praf, faina), seminte de chia, cocos, seminte de in (tot facute faina), migdale (tot praf), seminte de floarea soarelui neprajite, de dovleac, etc. Consider ca este fooooarte bine sa-si inceapa ziua cu o astfel de masa. Mai multe despre graul incoltit aici.

In timpul sarcinii, pentru a nu avea vergeturi pe burtica si sani am folosit Bio Oil. Ei zic ca este natural, eu am gasit si articole impotriva lui pe net, dar apucasem sa-l folosesc la prima sarcina si m-am indragostit de el. Imi place foarte tare mirosul, textura, cum se simte pe piele si am continuat sa ma dau cu el. Cred intradevar ca este foarte eficient pentru ca nu am nici o vergetura pe burta. La prima sarcina citisem ca nu este bine sa te ungi cu ulei pe sani ca poti sa blochezi canalele si nu am facut-o… si, din pacate mi s-au facut cateva vergeturi pe unul din sani. Imi place uleiul, si il folosesc in continuare :)

 

Despre raceli si tuse si alte probleme legate de intrarea in colectivitate, am sa revin…

 

Posted in Copii | 1 Comment

Ingerasii mei

Am facut acest colaj cu puiutii. Luca la varste diferite dormind in pozitia de pui mic si surioara lui. De obicei dupa 30 de minute dupa ce au adormit, ma linistesc apoi des mi se face foaaaarte dor de ei!!! Asadar, ma duc sa ii ‘vizionez’. Asa ii gasesc, sau in alte pozitii, dar atat de dagutzi. Sunt fascinata de iubirea lor neconditionata, de inocenta lor pura, de manutele si piciorusele lor mici, de ochisori, obraji si buzite. De mirosul lor, de atingerea lor, de, de de…. Greu de atins in cuvinte bucuria pe care ti-o aduc astia mici. Sunt fascinanti. Minunatii.

Posted in Copii | Leave a comment

In cautarea gradinitei

M-am hotarat, vreau blog. Am intra pe internet la 1.34 AM si am si luat domeniul. ‘estera.be’ …estera be, sau estera din belgia. Nici nu conteaza, important este sa fie simplu, la subiect si sa scriu. Imi este greu sa depasesc cred primul moment de filtrare, ce scriu, si ce sa nu scriu. As vrea sa fie chiar o terapie pentru mine, sa reusesc sa scriu libera fara nici un fel de filtru, doar sa o fac. Nu pentru cei care il citesc, sau l-ar citi, ci mai mult pentru mine.

Bun. Suntem in punctul cautarii gradinitei pentru copilasii nostri frumosi. Mi se pare un task destul de dificil. Este foarte important locul unde ei isi vor petrece 8 ore din zi, langa ce oameni… atat mari cat si mici. Ce colegi vor avea, asta nu poate nimeni controla, nici un parinte, dar ce educatori vor avea, incercam sa vedem, sa simtim, sa mirosim. Mi-am facut temele temeinic, am intrat pe un site cu toate gradinitele din oras, am citit despre fiecare, am facut o prima selectie. Apoi, am scris cateva numere si am stabilit cateva intalniri. Le-am vizitat pe toate care se incadrau in ceea ce cautam noi in cartier… apoi ne-am dus mai departe. Am renuntat la ideea ca trebuie sa fie aproape de casa ( ca sa ii pot duce si eu singura, nu am carnet). Am zis ca ‘educatia’ lor este MULT mai importanta decat sa ne fie noua comod. Am ajuns la Montessori unde am hotarat sa incercam, au fost micutii doua zile la joaca ( cate o ora) dupa care ne-am desumflat (pe motive pe care nu am sa le detaliez). Am auzit ca se deschide Waldorf in Brasov, mult asteptata… noi vroiam sa ne mutam inapoi in Bucuresti doar pt. Waldorf… dar se pare ca o sa fie doar o grupa mica, si doar program scurt. Dar, dar…am gasit gradinita Heidi care mi se pare foarte foarte aproape de ceea ce imi imaginez ca ar trebui sa fie. Sunt foarte incantata de tipa care are gradinita, imi place de ea, simt ca putem vorbi aceeasi ‘limba’. Imi place ce au scris pe site, si ca informatie si ca ‘atmosfera’. De fapt este de ‘feeling’… Dincolo, la Montessori, desi imi place foate mult sistemul, deci ‘tehnic’ totul era foarte bine, era si destul de aproape de casa (pretul bun) nu am vibrat deloc… nu am simtit bucurie (exagerat zis, beatitudine). Intelegi? Victor, intelegi? Nu am vibrat… si Victor, hm… bine Es, daca zici… :) ))

Acum sunt foarte incantata de hotararea pe care am luat-o. Doamne, sper sa fie asa cum simt. Cat de importanta este aceasta decizie? Va dati seama? Adica te faci om mare…ajungi femeie, iti doresti copii. Iti gasesti omul cu care sa imparti aceasta magie… se intampla – ramai insarcinata. Te duci la control, faci analize… apoi iti ungi burtica cu ulei, vorbesti cu bebe, te apuci sa citesti diverse carti de mamici… iubesti burtica. Visezi. Iese bebele pe lume, il alaptezi, stai nopti cu el, te topesti in el… te pierzi, nu mai existi. Este doar bebele!!! Il urmaresti in fiecare minut, fiecare ora, fiecare luna… implineste un an. Incepe sa mearga, sa zica cateva cuvinte… te topesti. Implineste doi ani, apoi trei si trebuie sa mearga la gradinita. Ce faci cu minunea? Minunea ta, cea mai pretioasa fiinta din lume? Il dai la o gradinita de stat? La una din cartier, ca e aproape? Ce faci??? Nu se poate ca unii parinti sa fie atat de ‘adormiti’ la etapa asta. Mie mi se pare una dintre cele mai importante decizii, cel putin in etapa asta a vietii. Mai important poate ce job ai, sau ce casa iti cumperi / sau nu. Ma rog… mi se pare greu sa iei o astfel de decizie si sa fi 100% relaxat ca ai luat cea mai buna decizie. Ok, poate nu iti permiti o gradinita particulara… dar cred ca pana la urma este vorba de prioritati. Eu oricum cred ca fac parte din generatia ‘overprotective mother’. Pana nu demult nici nu-mi imaginam ca o  sa-mi dau copilul la gradinita. Mi se parea o decizie pur egoista, pentru protectia parintilor si a bunicilor. Dar, am acceptat ideea ca acolo fac mult mai multe activitati decat as putea face eu acasa, si apoi este partea sociala de care sigur ca are nevoie. Dar… inca nu stiu, ce facem cu raceliile nesfarsite? Am mai avut experianta cu Luca la inceputul anului la o alta gradinita, doua luni… doua luni de raceli finalizate cu otita :( Ii faceam acasa toate tratamentele naturiste care Universul mi le scotea in cale, reuseam sa-l ajut dupa 3 zile de uleiuri, oteturi si licori… apoi dupa 2 zile de gradi, iara… de la capat, si in final, otita… si antibiotice. Antibiotice, copilul meu pt. prima data in viata. Pana aici. Nu l-am mai dus. Sper ca de data asta o sa fie muuult mai bine. Revin curand.

Posted in Copii | Leave a comment